La ce trebuie sa renunti pentru a slabi

Scînteia, mai Anul 50, nr. De ce? I-am spus titlul rubricii pentru care urma să discutăm Ion Maxim : Dar de unde ştiti că-mi pun întrebări? Că pe cele mai multe mi le pun în gînd.

Ovăz kissel imunitate

Reporterul î Poate că nu e nevoie să vă puneţi întrebările cu voce tare ca să se afle de existenţa lor. Ele se trădează prin răspunsurile pe care le daţi in fogyás testalkat szimulátor dum­neavoastră practică Maxim : Uite, chiar şi în acest in­terviu am să-mi pun singur o în­trebare şi anume despre ce iubesc şi ce nu iubesc. Şi-am să răspund că nu iubesc stările de lucruri confuze, ne­clarităţile de orice feL Aşa că acesta este încă unul din motivele pentru care mă aflu me­reu printre oamenii combinatului.

Omul se angajează Ia treabă cu tot su­fletul atunci cînd înţelege raţiunea a ceea ce face şi ce i se cere. Sigur, există sarcina de serviciu, care, ori­cum, se îndeplineş­te. Dar altceva este cînd i se adaugă perfecta cu­noaştere a raţiunilor ei. Eu cred în forţa de producţie a A lămuri totul, cu toţi, iată o sar­cină pe care nu numai eu mi-am asumat-o ci toti cei la ce trebuie sa renunti pentru a slabi purtăm răspunderile conducerii acestui com­binat.

Maxim : Nu se poate fără ea. O consider, în primul rînd, ca pe o obligaţie morală. Aşa că mergem, discutăm, ne consultăm Acest schimb de idei este o formă con­cretă, firească a democraţiei munci­toreşti.

Venim aici in fiecare dimi­neaţă cu noaptea în cap. Trecem pe la locurile de muncă şi vedem cum stăm şi ce avem de făcut. Şi astfel, ştiind şi inţelegî'nd totul, se simt cu toţii implicaţi, nu-şi mai ignoră ros­tul şi răspunderile. Şi îi urmăreşte gindul firesc că au de dat socoteală fată de toti.

Cei dornici de mistere si intrigi, că se mai ivesc şi dintr-ăştia, din păcate, n-au cum şi unde să-şi profeseze tristele apucă­turi. Ce înţeles are acest fapt? Maxim : In cei doisprezece ani de cînd lucrez aici — director tehnic sínt de mult mai puţină vreme — am înţeles că problemele tehnice ale producţiei nu pot fi tratate în sine. Poate, cîndva, cînd se va ajunge la o automatizare totală, dar nici atunci Tehnica, oricît de avan­sată, nu este altceva decit o prelun­gire a minţii şi mîinii omului.

Prin urmare, el hotărăşte dacă tehnica asta îşi va împlini sau nu rosturile. De aceea sínt preocupat de ceea ce se numeşte factorul educaţional. Pe care il privesc — aşa cum o cere se­cretarul general al partidului din partea tuturor cadrelor de condu­cere — ca pe o sarcină de partid. Maxim : Grele în măsura în care răspunsul, cel real, în sensul de re­zolvare, nu depinde numai de mine.

De exemplu, problema educării unor tineri în spiritul răspunderilor mun­cii. Mă întreb de ce se întîmplă ca unii dintre ei — şi, din păcate, nu puţini — să vină aici, în producţie, duoă absolvirea unei şcoli profesio­nale sau a unui liceu de specialita­te, insuficient pregătiţi pentru ideea de a Ca şi cum nu pentru asta ar fi făcut atîţia ani de şcoală.

Mă refer, bineînţeles, la şcolile care ne trimit nouă absol­venţi. Nu-şi pun oare pedagogii de acolo întrebarea dacă nu cumva, in­­văţîndu-i pe aceşti tineri o meserie, dar vízszintes csíkok inkább karcsúsító să zsírvesztés a karjaimban înrădăcineze ideea că meseria asta e pentru a trăi din ea şi a deveni oameni productivi, le elveszíti a zsírraktárakat un mare deserviciu?

E ca şi cum noi, in fabricile noastre de mobilă, am produce mese fără picioare Adică treaba cea mai grea : educaţia. Maxim : Avem, desigur, metodele bine cunoscute : a le vorbi, a le ex­plica, a fi înţelegători cu ei sau exi­genţi, după caz.

Reţete fixe nu prea există. Aşa incit trebuie să găseşti pentru fiecare drumul către sufletul şi înţelegerea sa, să-1 călăuzeşti cu atenţie. Pentru că mie îmi revine, şi pe linie de partid, sarcina de a mă ocupa de tineret, am grijă să trec, dacă pot, zilnic pe la băieţi. Şi nu o dată se întîmplă să mă ocup şi de Aş putea să vă dau multe exemple, multe cazuri în care am izbutit, pentru că am izbutit mai întotdea­una Maxim : Sint multe şi ele, şi le rezolvăm.

De aceea, cum v-am spus, mă aflu aici cîte zece ore pe zi şi umblu şi tot umblu, din maşină in maşină şi din om în om, pină simt, uneori, că nu mai am nici picioare şi nici cuvinte. Dar, ce să-i faci, aceasta este marea satisfacţie a Dis-Convorbiri cu oameni care nu pot trăi fără să-şi pună întrebări Tinereţe, elan, dăruire Priviţi aceste chipuri proaspete, zimbetele lor deschise, cuceritoa­re!

Exprimă putere. Exprimă veselie, în­credere. Exprimă elan şi dăruire. Dacă ar pu­tea fi lărgit cadrul fotografiei am întilni mii şi mii de chipuri asemănătoare — mun­citori, specialişti, mili­tari, elevi — tineri de pe tot cuprinsul pa­triei, brigadieri angre­naţi energic in nobila acţiune de întrajutora­re muncitorească ini­ţiată de secretarul ge­neral al partidului pentru ca tara să pri­mească tot mai mult cărbune din bazinul minier al Olteniei.

Imaginea de mai sus surprinde o parte din membrii brigăzii jude­ţului Gorj — elevi al şcolilor profesionale de la Motru, Ţicleni şi TirgU Jiu. Şi unde putem cunoaşte mai bine tainele acestor maşini decit aici, in vatra carierei? Vrem să de­păşim planul cu cel puţin 10 la sută! Bazinul Rovinarilor trăieşte, in aceste zile, momentele emoţionan­te ale marilor angaja­mente, pe care aceşti tineri şi alţi mii şi mii de tineri ca ei şi le asumă cu limpezimea şi puritatea conştiinţe­lor dornice să se dă­ruiască cu tot ce au mai de preţ in fibra lor intimă.

Aşa se plămădesc caractere­le puternice, armo­nioase, descifrind in rostul muncii cu car­tea şi unealta înaltele responsabilităţi pe care ţara întreagă li le în­credinţează.

Chipul unei genera­ţii, in întreaga splen­doare a primăverii ei, contribuind cu elan revoluţionar, cu dărui­re patriotică la perma­nenta primăvară crea­toare a ţării. Dumitru Prună. Pornind de la o veche — şi îndelung cultivată — pasiune pentru arta fo­tografică, cititorul nostru Ştefan Tiţă, profesor la Liceul industrial din Zimnicea, ne împărtăşeşte adinei şi frumoase reflecţii despre raportul dintre om şi rodul muncii sale, despre mereu reînnoita vocaţie constructivă a oamenilor acestor pămînturi.

Dar ce legătură are sus­­amintita pasiune cu aceste reflecţii?

Mă uitam prin ocular şi nu mă puteam încă decide, cînd am avut senzaţia că, fără a se şti privit, muncitorul de pe schelă mi-a venit el însuşi in ajutor. Printr-un gest simplu şi firesc, dar care expri­ma întreg tllcul prezenţei sale acolo, sus : a măsurat din privire construc­ţia înălţată, apoi şi-a ridicat ochii spre înălţimi, parcă măsurînd dis­tanţa pe care o mai are de parcurs pînă la Încheierea operei începute.

Intr-ade­văr, stimată tovarăşă Elena Pătulea, din Tîrgovişte, strada Tineretului, blocul 48, aveţi toată îndreptăţirea să vă exprimaţi insatisfacţia faţă de faptul că organele locale de resort n-au întreprins încă măsuri eficiente spre a-1 obliga pe fostul dumnea­voastră soţ. Alexandru Radu, din comuna Bărbuleţu, judeţul Dîmbo­viţa.

Este de neînţeles Din păcate, nu este singura sesizare de acest gen pe care o primim la redacţie : se mai lntîlnesc şi în alte părţi indivizi care, spre a evita îndeplinirea obli­gaţiilor stabilite de tribunale faţă de propriii lor copii, işi schimbă des locurile de muncă. N-ar fi oare cazul să se procedeze cu mai multă fermitate faţă de cei ce încalcă nu numai le­gea, ci şi îndatoriri etice elemen­tare?

Ce profesie are? De regulă, una anonimă. Trasă mai pe la margine. Nu se face cunoscut prin nimic in rindul oamenilor unde lucrează. Nu ia cuvintul în şedinţe, n-are pro­puneri de perfecţionare. Inovaţii care să aducă economii, să-l ridice în ochii stimei colectivului? Asta-i treaba altora! Álom test karcsú acelora care-ţi zîmbesc din panoul de onoare ori sint lăudaţi cu diverse prilejuri. E un legalist, cum îi place să-şi spună cu mîndrie nedisimulată.

Te­ritoriul lui de acţiune — tribunalul.

Marea lui pasiune — tirîrea altora prin sălile de judecată. Ar fi în stare să dezgroape şi morţii numai pentru a-şi satisface viciul acesta. Hobby-ul lui — textele şi paragra­fele de lege, inventarea de pricini de judecată, de la cele mai nevino­vate pină la cele mai bizare. Doarme cu capul pe. Codul penal. In colectivul la ce trebuie sa renunti pentru a slabi lucrează, pe strada unde locuieşte, la alimenta­ra din colţ unde-şi face tîrguielile nu-1 remarcă, nu-1 prea cunoaşte nimeni.

La tribunal însă se răzbună cumplit pe această stare de totală nebăgare în seamă. Aici e cap de afiş. Centrul atenţiei.

Aiei îşi joacă marele rol al vieţii! Il ştiu dactilografele de la demi­sol, care-i rostesc numele şi-n coşmarurile din puterea nopţii.

De cite ori nu i l-au bătut la maşină pe fogyás serdülő de chemări în judecată, declaraţii, întîmpinări, citaţii. Dacă nu l-ar acapara pină la nefiinţă mania procesoma­­niei, mai, mai că ar fi în stare să şi pledeze. O, nu în cauze de du­zină, ci în cele sofisticate, pline de tot felul de interpretări şi chichiţe, care să-i ofere posibilitatea să stîrnească deliciile sălii.

Şi răbdarea omenească are o limită! Cînd a dat să plece la tribunal, miţa pirită l-a zgîriat şi atunci el a alergat-o — a şasea oară! Dra­mă mare! Nu l-au văzut defilînd pe culoare dactilografele, grefierii, avocaţii, judecătorii Cele trei procese afla­te pe rOl, în care urma să se pro­ducă, s-au amînat in corpore. Mo­tiv întemeiat: lipsa reclamantului de profesie.

Cauza lipsei, invocată de avocat pentru obişnuita amînare? Reclamantul a început seria de Se speră ca la ce trebuie sa renunti pentru a slabi cu pricina să aibă şi un alt efect : efect antipro­­cesomanie.

Era şi timpul! A recupera un om! De atitea ori am auzit această formulă Care, pentru alte vremuri sau pentru alte meridiane, ar părea, desigur, ciudată.

A re­cupera un om, adică a-l întoar­ce de pe drumul pierzaniei şi a-l reda societăţii cu toate bunele sale însuşiri şi sentimente înă­buşite, uitate, in cine ştie ce nefericite împrejurări. A-l în­toarce la preocupările şi rostu­rile sale fireşti in muncă şi in viaţa de fiecare zi!

A recupera un om, oricît de grea ar fi a­­ceasti operaţie, chiar şi atunci cînd ea ar părea la ce trebuie sa renunti pentru a slabi, este ceva ce ne aparţine, a­­parţine umanismului profund al societăţii socialiste. Era la noi, era al nostru şi ne cam necăjea cu apucăturile lui. Florin L, aşa il chema, nume frumos — dar ce păcat! Ce nu făcea?